Preț:
Preț în EUR:
Descarcă:
Rezumat:
În 2005 Consiliul Europei a promovat un nou instrument al dreptului european: Convenția - cadru privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate, cunoscută pe scurt drept Convenția de la Faro (după localitatea unde a fost deschisă spre semnare). Lucrurile fundamentale pe care le supune atenției Convenția de la Faro sunt definirea extinsă a patrimoniului cultural drept resursă a unei comunități patrimoniale, precum și relaționarea patrimoniului cultural cu obiectivele dezvoltării umane și calității vieții. Astăzi este acceptată o ”relativizare” a valorilor patrimoniale, în sensul în care de la Alois RIEGL încoace considerăm că patrimoniul se naște din relația cu societatea și colectivitățile, pe măsură ce acestea își modifică percepția asupra operelor trecutului. O a doua particularitate este schimbarea perspectivelor din care sunt privite monumentele istorice, ce constituie prin dimensiune și istoric coloana vertebrală a patrimoniului construit. Nu vorbim de o substituire ori devalorizare, ci de o multiplicare și diversificare a valorilor, provenind dintr-o schimbare de paradigmă: rolul patrimoniului cultural nu mai este exclusiv acela de a ilustra pentru erudiți evoluția artelor și succesiunea marilor evenimente ori personalități istorice ci mai degrabă acela de a contribui la dezvoltarea umană și creșterea calității vieții colectivităților. În detrimentul monopolului claselor privilegiate și respectiv a experților, beneficiarii și respectiv principalii contributori în definirea patrimoniului cultural au devenit colectivitățile. Autorul analizează din aceste perspective mecanismele protejării monumentelor istorice din România şi adecvarea lor noilor concepte.
Cuvinte cheie: Consiliul Europei, Convenţia de la Faro, Lista Monumentelor Istorice din România (LMI), metodologia de clasare, descentralizare-regionalizare