Preț:
Preț în EUR:
Descarcă:
Rezumat:
În intervalul 1944-1989, zonele centrale ale multor oraşe româneşti au fost restructurate, rezultând astfel configuraţii urbane noi, clădiri noi şi o estetică relativ nouă, ca expresie a „timpului său” (zeitgeist). Restructurările sunt strâns legate de factorul politic şi cu greu pot fi disociate de ideologia politică de tip socialist-comunist care s-a aflat la putere în toată această perioadă, motiv pentru care perioada 1944-1989 (considerată aici drept „postbelică”) este adesea indicată drept perioada „comunistă”, sau „socialistă”, sau „socialist-comunistă” sau a „proiectului comunist” (ZAHARIADE 2011) etc. Factorul politic s-a implicat consistent în domeniul proiectării de arhitectură şi urbanism, în domeniul construcţiilor, în domeniul amenajării teritoriului. Rezultatele au fost adesea un compromis între opiniile profesioniştilor (arhitecţi) şi cele ale decidenţilor politici (RĂUŢĂ 2013).
Din producţia arhitectural-urbanistică a perioadei vizate, prezenta lucrare urmăreşte în mod special restructurările de zone centrale din oraşe, arhitectura reprezentativă inclusă în aceste restructurări şi arhitecţii care au influenţat evenimentele constructive respective (de obicei din postura de proiectanţi ai ansamblurilor şi ai clădirilor). Sintagma de „arhitectură reprezentativă” trimite la categoria clădirilor cu funcţie de reprezentare, acestea fiind de obicei clădiri publice, precum sedii politico-administrative sau case de cultură. Atunci când participă la compoziţia unor ansambluri urbane, acestea evoluează de obicei ca centre de greutate şi ca „vedete” ale spaţiului, bucurându-se de poziţii dominante/privilegiate şi de tratări arhitecturale speciale.
Într-o anumită măsură, în această categorie pot fi incluse şi funcţiuni precum teatre, hoteluri sau magazine universale. Acestea s-ar califica drept clădiri „speciale” în raport cu fondul ambiental de clădiri (în speţă blocuri de locuinţe) ce participă la compoziţia acestor spaţii urbane vizate. Adesea, prezenţa (într-un spaţiu) a unei arhitecturi „reprezentative” face ca acel spaţiu să tindă şi el înspre a fi „reprezentativ”. De obicei, noua arhitectură reprezentativă produsă în perioada 1944-1989 se situează în zona centrală, fiindu-i de principiu asociat un spaţiu public deschis, de forma unei pieţe. În jurul pieţei se desfăşoară şi alte tipuri de clădiri, precum locuinţe colective, care se subordonează (de principiu) arhitecturii reprezentative.
În acest context, arhitecţii care semnează astfel de proiecte „reprezentative” de clădiri şi ansambluri „reprezentative” tind a fi unii dintre cei mai „reprezentativi” arhitecţi ai perioadei. Prezenta lucrare va urmări implicarea – în câteva exemple de arhitectură reprezentativă postbelică din zonele centrale ale unor oraşe româneşti – a unor arhitecţi precum Nicolae PORUMBESCU, Cezar LĂZĂRESCU sau Viorel VOIA.
Cuvinte cheie: sediu politico-administrativ, centru civic, casă de cultură, magazin universal, hotel, bloc de locuinţe